Proclamarea ca membru de onoare al EEEL a Profesorului universitarși scriitorului român Stelian Tănase la Atena

Discursul cunoscutului autor

la ceremonia de proclamare

Eminentul profesor universitar, scriitor, eseist, istoric, politolog, jurnalist, scenarist, regizor, producător de televiziune și analist politic român, Stelian Tănase a fost proclamat membru de onoare de către Societatea Națională a Scriitorilor Greci (EEEL) luni, 16 iunie 2025, la Atena.

“T” prezintă astăzi discursul despre Panait Istrati, rostit de cunoscutul scriitor român la ceremonia de proclamare și care are următorul cuprins:

Discursul lui Stelian Tănase

«Domnule Președinte,  Gerasimos Zoras,

Stimați confrați,

Dragi invitați,

În primul rând, aș vrea să mulțumesc pentru invitație bordului Societății Naționale a Scriitorilor Greci și președintelui său. Este o adevărată cinste pentru mine  să fiu ales membru de onoare al Societății Naționale a creatorilor literari Greci.

De asemenea, mulțumesc gazdelor și coordonatorilor acestei seri, asociației orașului, Asociației Atenienilor, distinsului președinte al acesteia, domnul Elefthérios Skiadás.

Toată recunoștinta mea celor care s-au gîndit la mine, în primul rând, scriitoarei Eleni Kekropoulou, editorul meu, și

traducătoarei mele atât de dedicate, Angela Bratsou.

Mă numesc Stelian Tănase. Nu vin de departe, doar de la câteva sute de km nord, o oră și jumătate cu avionul. Romînia este întâmplător și țara lui Panait Istrati.

Trăiesc acolo împreună cu soția mea, cu nume grecesc, Elena, aici de față. Familia mea extinsă este formată din trei pisici – Fifi, Chanel si Dior –, la care se adaugă un câine ciobănesc german, pe nume Astor. Până azi, am semnat câteva zeci de titluri la edituri românești și străine, fiction și nonfiction, romane, eseuri istorice. Două dintre titluri, romanele „Playback” și „Corpuri de iluminat”, scrise în anii ’80, au fost interzise în țara mea, în vremea comunismului. Aș spune umil că am o oarecare experiență în lupta unui scriitor cu instituțiile de supraveghere și cenzură ale unei dictaturi.

Îmi propun în astă seară, în această distinsă adunare, să îl evoc succint pe cel care a fost Panait Istrati, eroul uneia dintre cărtile mele, o carte care se pregătește să apară în traducere la prestigioasa editură ateniană Oceanos.

I-am dedicat lui Panait Istrati aproximativ 10 ani din viață, cercetând arhive istorice, citind exhaustiv presa vremii și corespondența sa vastă. Pe scurt, am studiat orice urmă a trecerii sale prin lume.

După dispariția sa, la mijlocul anilor ’30, din cauza tuberculozei, boală fără leac în acel moment, opera lui Istrati a intrat într-un con de umbră.

Au contribuit la această situație schimbările politice și culturale enorme din acea perioadă.

O altă cauză, mai directă, a fost ofensiva propagandistică a Cominternului, care l-a izolat și a organizat o conspirație a tăcerii împotriva lui Panait Istrati, autorul “Spovedaniei unui Învins”, defavorabilă Moscovei.

Al doilea Război Mondial, urmat de Războiul Rece, a complicat tăcerea din jurul operei și vieții lui Panait Istrati.

Generația războiului, și cele care au urmat, au avut alte preocupări și s-au îndepărtat de “Chira Chiralina”, “Moș Anghel” și tot ce a scris Istrati.

De la mijlocul anilor ’70, constatăm o revenire a interesului publicului față de opera lui Istrati. Acest interes se manifestă și în universități, printre intelectuali, și în presă. Panait Istrati redevine și un scriitor popular.

Din anii ’70 până azi, succesul lui Panait Istrati rămâne constant. Iar în ultimii ani, de pildă, în Franța, s-au tipărit 24 de re-editări ale operelor sale, la editura Gallimard.

În România, succesul lui Panait Istrati este asemănător. S-au re-editat toate povestirile sale, în mai multe ediții, la cele mai prestigioase edituri, s-au făcut filme, s-au scris studii.

Istrati s-a născut la Brăila, oraș de pe Dunăre, cu o numeroasă populație grecească. Portul fusese raia turcească, dar avea încă de la 1829, datorită păcii de la Adrianopol, care a încheiat războiul ruso-turc, regim de porto franco. Cand scriitorul nostru a venit pe lume, Brăila era mare port de cereale pentru întreaga zonă a Mării Negre.

Panait Istrati provenea dintr-o mamă româncă, analfabetă și mereu desculță, și un tată grec, originar din insula Kefalonia, contrabandist care trafica tutun între Istanbul și Brăila. A avut două “boli” pe care fiul său (n.1884) le-a moștenit 1/ tuberculoza și 2/ vagabondajul.

Istrati a avut studii sumare, numai 4 clase. La atât s-au rezumat anii săi de școală. La vârsta de 12 ani a intrat ucenic într-un birt ținut de un grec, de la care a învățat grecește, dar de unde a fugit din cauza bătăilor.

A început astfel lunga serie de hoinăreli prin lume, mai ales pe țărmul Mării Mediterane, pe care a iubit-o cu pasiune. De la Constantinopol la Alexandria și Cairo, la Atena și Salonic, la Napoli și Marsilia. Istrati nu poate fi înțeles fără această dimensiune maritimă, fără orizontul Levantului și al porturilor îndepărtate.

Istrati nu este un turist. Este un vagabond deloc sigur că se va întoarce vreodată de unde a plecat.

Pentru el este caracteristic ce spunea mama desculță și analfabetă, Joița, despre fiul ei – îl cunoaștea cel mai bine: Stătea într-un loc o vreme, aparent acomodat și deodată îl prinde un „dor de ducă” și nu își mai găsește locul. Se simte străin, vrea să plece unde vede cu ochii.

Are nevoie de noi orizonturi, caută noi figuri, noi prietenii – Istrati are cultul prieteniei –,  caută noi porturi, vrea să asculte prin cârciumi altă limbă. Scria odată: „Am vagabondat ca să aflu în oameni un pic de adevăr”.

Călătorește întotdeauna clandestin, fără bani și fără bilet, fără să știe în ce port va debarca. Uneori este prins de echipaj,  bătut și debarcat, dar nu se învață minte.

Călătoria spre noi orizonturi este pentru el un mod de existență. Nu își poate trăi viața fără aceste expediții spre necunoscut. Nu se poate imagina altfel, nu își găsește liniștea decât vremelnic.

În rarele prilejuri când rămâne acasă, pe uscat, la Brăila sau București, pune la cale noi evadări.

Istrati este omul în veșnică mișcare, niciodată resemnat, niciodata burghez.

În 1927, Panait Istrati este invitat la Moscova, să participe în Piața Roșie, la aniversarea a 10 de ani de la așa numita Mare Revoluție Socialistă din Octombrie.

Planificată pentru câteva zile, vizita se prelungește la 16 luni.

Una din întâmplările care au dus la această schimbare de planuri a fost întâlnirea sa cu Nikos Kazantzakis.

Aparțineau aceleiași generații. Nikos Kazantzakis s-a născut în 1883 în Creta, la Heraclion, iar Istrati în 1884 la Brăila.

Au însă temperamente și educații diametral opuse. Kazantzakis este un burghez, dintr-o familie înstărită, un om educat. Iubește logica și argumentele.

Istrati este un autodidact, absolvent a numai patru clase, cu o extracție extrem de modestă. Un coleric.

Kazantzakis a studiat Dreptul la Univ. din Atena, apoi Filosofia la Paris, ca student a lui Bergson. Istrati, cum spuneam, 4 clase primare.

În octombrie 1927, cand ajung în Rusia, Istrati este un scriitor celebru, tradus în 30 de limbi, iar Kazantzakis este aproape un necunoscut.

Amândoi aderaseră la bolșevism.

S-au cunoscut în noiembrie 1927, la hotelul Pasage de la Moscova, unde Istrati zăcea bolnav.

Cand își revine, cei doi pleacă într-o călătorie în Caucaz împreună cu alți invitați, la inițiativa gazdelor.

Urmează un episod atenian. Cei doi se îmbarcă la Odesa pentru Atena. De aici, de la Odesa, îi trimit o telegramă lui Stalin unde își afirmă entuziasmul pentru Uniunea Sovietică, pentru Stalin însuși, pentru Revoluție.

La Atena fac agitație, participă la mitinguri, țin discursuri împotriva guvernului grec – mai ales Istrati, și de exaltare a Revoluției Ruse.

Vizitează apoi închisoarea Singros. Panait Istrati le spune deținutilor: “Să nu vă descurajați în momente de restriște, victoria este a noastră… Voi rămâne un soldat din rândurile voastre”.

Vizitează apoi spitalul de tuberculoși. Le amintește bolnavilor că și el are tuberculoză.

La 11 ianuarie 1928, participă la un miting la Sala Alhambra, iar Istrati ține un discurs.

La terminarea conferinței au loc încăierări cu forțele de ordine. Se scandează “Jos Guvernul!”.

Istrati este expulzat și ajunge din nou la Odesa. Kazantzakis e nevoit să mai rămană două luni din cauza procesului deschis de autoritățile elene împotriva lui, sub acuzația de “agitații comuniste”. Este achitat și se va întoarce și el în Rusia.

Se reîntalnesc la Kiev, la 24 aprilie 1928. În această perioadă, Istrati scrie o serie de articole despre Nikos Kazantzakis în Monde, la Paris, publicație condusă de omul Kremlinului, Henri Barbusse.

Apar și primele tensiuni între cei doi.

La sfârșitul lui mai 1928, Istrati și Kazantzakis îl întâlnesc, la cererea lor, pe Maxim Gorki, la Moscova, figura tutelară literaturii oficiale sovietice.

Prietenia celor trei nu se leagă, din cauza orgoliilor și suspiciunilor reciproce.

În vara acelui an, entuziasmul lui Panait Istrati pentru regimul sovietic se diminuează. El devine din ce în mai critic, spre deosebire de Nikos Kazantzakis.

Ceea ce l-a dezmeticit pe Panait Istrati a fost, cred, suita de potemkiniade, organizate de Agitprop. Vorbim de șirul de spectacole de propagandă cu care erau întampinați pretutindeni.

Un alt factor al schimbării atitudinii lui Panait Istrati a fost afacerea Rusakov. Despre ce e vorba? Acest veteran al Revoluției Ruse, Rusakov, urma să fie evacuat din locuința de nouă camere de pe Nevki Prospect din Petrograd. În apărarea lui sare Panait Istrati, care protestează în fața președintelui URSS, Nikolai Kalinin, la care cere audiență. Nu obține nimic.

Kazantzakis este reticent față de amestecul lui Panait Istrati în acest scandal. Relațiile dintre cei doi prieteni se răcesc.

Dezamăgit, Panait Istrati hotărăște să părăsească URSS.

Ultima întâlnire dintre cei doi are loc la Petrograd, puțin înainte de plecarea lui Istrati spre Paris.

Cei doi nu își dau mâna.

Ajuns la Paris, Panait Istrati dă mai multe interviuri în care își anunță noua atitudine față de realitățile din URSS, declașând un adevărat scandal printre aderenții bolșevismului, intelectuali, jurnaliști.

În octombrie 1929, apare la editura Rieder cartea sa, “Spovedania unui Învins”.

Lucrarea stârnește numeroase controverse și atacuri.

Și Nikos Kazantzakis publică două cărți despre călătoria în URSS, fără aspectele critice semnalate de fostul lui prieten.

Urmează o perioadă de absolută tăcere. Nici nu-și scriu, nu se întâlnesc, nu își telefonează.

După patru ani, în decembrie 1932, Istrati îi trimite lui Kazantzakis, la Madrid, o carte poștală. Kazantzakis răspunde în ianuarie, tot o carte poștală.

Prietenia lor se reia. Își scriu cu multă căldură evocând episoade petrecute în timpul călătoriei lor în Uniunea Sovietică.

Panait Istrati e din ce în ce mai bolnav, lucru pe care i-l comunică lui Kazantzakis.

La 5 februarie 1935, Kazantzakis îl înștiințează că pleacă într-un lung voiaj în China și Japonia.

Ultima scrisoare a lui Nikos Kazantzakis către Panait Istrati ajunge la București la 28 aprilie 1935.

Panait Istrati murise de 10 zile, la 16 aprilie, la 3 jumătate noaptea, în casa sa din strada Paleologu.

Ce îl definește, până la urmă, pe Istrati?

E omul care căuta o umanitate ideală, pe care nu a găsit-o niciodată, pentru că ea nu există.

În ciuda situațiilor cu care se confruntă, Istrati nu depune vreodată armele, nu părăsește „omul”. Este la modul profund un „umanist”.

În această cheie, putem întelege și aventura lui în țara sovietelor. Nu poate abandona “omul” în minciuna pe care o găsește în Rusia. Sub  aparența statului muncitorilor și tăranilor, acolo se instalase un regim polițienesc.

Izolarea absolută în care Istrati a trăit în Romania, după ce s-a întors de la Paris, a fost cauzată de această uriașă neîntelegere, pe care el, primul, a demascat-o. A preferat să meargă până la capăt, să renunțe la tot, să își ardă corăbiile, pentru a rosti măcar un dram de adevăr pe care nimeni altcineva nu a îndrăznit să-l spună până atunci. Viața nu are rost fără exercițiul sincerității, spunea Istrati.

Istoria l-a confirmat în totalitate. Din păcate, postmortem.

El moare în 1935, la 51 de ani, înfrînt de tuberculoză, boala sărăcimii.

Vor mai trece 20 de ani până la  discursul lui Hrusciov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cel care a demascat crimele lui Stalin – o dovadă a adevărului denunțat de Istrati.  Prăbușirea și destrămarea URSS în decembrie 1991 a fost încă o confirmare, suprema confirmare a adevărurilor sale.

Dar atunci când,  în 1929, Istrati a scris că „totul este o minciună”, la apariția cărții sale „Spovedania unui învins”, Panait Istrat a fost singur. Este un fapt esențial, care nu ar trebui uitat niciodată.

Aș vrea să închei amintind câteva din sentințele sale memorabile: ”Nu există decât un singur eroism pe lume, acela de a vedea viața așa cum este și de a o iubi”; „Nu e adevărat că trăim cu pâine, trăim cu visuri”; „Revoluția este durere”; „Nu sunt obosit. Sunt numai nefericit”;  „Viața e o hienă care te îngenunchează oricât ai fi de tare…” „Chiar și viața o plătim cu moartea…”

Cartea lui Panait Istrati – cea care i-a schimbat destinul – se intitula cu resemnare „Spovedania unui învins”… Mă întreb totuși: a fost Panait Istrati un învins ?»

©Typologos.com 2025